Societate
Un reputat medic a răbufnit după moartea rezidentului de la Spitalul Floreasca: „Nu înseamnă slăbiciune să recunoști că ai nevoie de ajutor. Oamenii văd halatul. Dar nu văd ce se întâmplă în spatele lui”
În rândul medicilor, mai ales a acelora care efectuează gărzi, există obiceiul de a-și injecta diferite cocktailuri de substanțe care să le dea energie și să-i ajute să reziste în gardă. Gardă care poate dura înjtre 12 și 24 de ore. Cel mai recent exemplu de medic ucis tot de o supradoză de „energizante” este doctorița Ștefania Szabo (37 de ani) de la spitalul din Buzău, care a fost găsită fără suflare, la sfârșitul unei gărzi, în cabinetul său.
Nu de puține ori medicii au tras un semnal de alarmă în ceea ce privește personalul insuficient, care îi obligă pe cei activi să efectueze mult mai multe gărzi decât ar fi normal.
Doctorul Iuliu Torje, medic primar ATI la o clinică din Germania și cunoscut creator de conținut, își povestește propria experiență din perioada rezidențiatului, perioadă în care un viitor medic are nevoie, mai mult ca oricând, de susținere din partea medicilor cu experiență și de înțelegere din partea pacienților. „Nu este normal să trăiești permanent în frică, nu înseamnă slăbiciune să recunoști că ai nevoie de ajutor„, spune medicul Iuliu Torje.
„Este imposibil, dacă nu ai trăit vreodată în lumea asta, să înțelegi cu adevărat ce înseamnă să fii medic. Să lucrezi zilnic cu oameni. Cu durerea lor. Cu disperarea lor. Cu familii care îți caută privirea pentru un răspuns pe care poate nici tu nu îl ai încă. Cu decizii care pot schimba sau frânge vieți. Oamenii văd halatul. Dar nu văd ce se întâmplă în spatele lui.
Nu văd nopțile în care îți tremură mâinile înainte să răspunzi la telefon. Nu văd teama constantă că poate ai omis ceva. Nu văd cât de greu e să porți responsabilitatea unor oameni când tu însuți încă încerci să supraviețuiești emoțional. Viața de rezident este un haos continuu de emoții. De la euforia că ajuți un om până la sentimentul că nu ești suficient de bun. Mai ales atunci când nu ai susținerea de care ai nevoie.
Îmi amintesc începutul rezidențiatului meu în Germania. Am ales intenționat un spital mic, crezând că îmi va fi mai ușor să mă adaptez sistemului. Am început pe chirurgie. Doar că, în spitalul acela, gărzile însemnau că trebuia să acopăr aproape tot ce ținea de chirurgie: chirurgie generală, ortopedie, traumatologie, urologie, chirurgie vasculară, ORL etc.
Eram singurul ‘chirurg’ din spital în timpul gărzii. Seniorul era acasă. Îl sunai doar dacă situația devenea prea complicată. În rest, toate privirile se întorceau spre tine. Și nimeni nu te pregătește pentru sentimentul acela. Pentru momentul în care sună telefonul în gardă și simți cum îți explodează inima în piept înainte să răspunzi. Pentru secunda aceea în care îți trec prin minte zeci de scenarii și te întrebi dacă vei ști ce să faci. Dacă omul acela va fi bine. Dacă nu cumva o decizie greșită poate schimba totul.
Anxietatea m-a lovit atât de tare, încât am început să fac atacuri de panică în gărzi. De fiecare dată când suna telefonul, mă tahicardizam violent. Au fost nopți în care mi-am trezit colegul internist doar ca să îmi facă un EKG, pentru că eram convins că ceva este în neregulă cu mine. Ajungeam acasă dimineața și nu puteam să dorm. Deloc. Eram terminat psihic. Îmi retrăiam fiecare caz în minte. Fiecare decizie. Fiecare pacient. Fiecare posibilă greșeală.
Și partea cea mai grea este că, din exterior, trebuia să pari funcțional. Calm. Stăpân pe tine. Pentru că în medicină se vorbește mult despre rezistență. Dar prea puțin despre cât de ușor se poate rupe un om atunci când poartă singur atâta presiune”, scrie medicul pe Facebook.
Citeste si Cât câștigă un medic rezident în România. Venitul lunar, după adunarea gărzilor și sporurilor
Totodată, doctorul Torje atrage atenția asupra impactului emoțional pe care îl poate avea profesia asupra celor aflați la început de drum și asupra importanței de a cere sprijin atunci când presiunea devine copleșitoare.
„A durat până am înțeles că nu mai pot continua așa. Că nu este normal să trăiești permanent în frică. Că nu înseamnă slăbiciune să recunoști că ai nevoie de ajutor. Și cred că acela a fost unul dintre cele mai importante momente din viața mea, momentul în care am cerut ajutor, pe care, din fericire, l-am primit.
Scriu asta pentru toți rezidenții, medicii tineri și oamenii care trec prin lupte tăcute. Pentru cei care zâmbesc la muncă și se prăbușesc când ajung acasă. Pentru cei care cred că trebuie să ducă totul singuri. Nu, nu trebuie.
‘Am nevoie de ajutor’. E cel mai mare act de curaj!”, a conchis medicul.
